Stefan, un soldat al crucii – F. M. Kingsley

O fată oarbă cu glas de privighetoare împreună cu fratele ei devin ţinta vânzătorilor de sclavi în deşertul Egiptului. La urechile lor ajung zvonuri despre anumite vindecări la Ierusalim. Fug în speranţa unei minuni şi ajung acolo în mijlocul celui mai măreţ eveniment al istoriei. Dar va fi oare prea târziu pentru fata oarbă? Va putea dragostea fratelui ei să învingă ticăloşia tâlharilor?

***

Cititorii care au îndrăgit „Titus – un camarad al crucii” vor fi cuceriţi de încă o dramă intensă a autoarei Florence Kingsley, o operă în care credinţa pură apostolică străluceşte ca soarele la amiază în comparaţie cu mucurile stinse care abia fumegă ale religiei formale. După cum este scris, „nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13), oare câţi cititori tineri vor fi în stare să urmeze exemplul lui Ştefan atunci când credinţa lor va fi încercată? Oare câţi vor vedea cerurile deschise şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu?

Ioan Bădeliţă

***

Sunt unii care m-au îndemnat mult ca să scriu această carte. Alţii ar putea să nu fie de acord cu faptul că am scris-o. „Cu siguranţă”, vor spune ei, „nu se cuvine să atribui cuvinte şi fapte unui personaj care a fost pus deoparte pentru totdeauna pe paginile Sfintelor Scripturi. Pana inspiraţiei a scris tot ce Dumnezeu a voit ca noi să ştim cu privire la viaţa martirului Ştefan, aşadar, să rămânem mulţumiţi cu atât.” Este adevărat că istoria lui Ştefan este foarte puţin cunoscută; lumina care ni-l dezvăluie a strălucit peste el doar pentru o singură zi, şi aceea a fost ultima zi a vieţii sale pământeşti. Într-o legendă din antichitate, cineva dorea să readucă la viaţă o floare din cenuşa ei. În acelaşi fel, nu putem oare să adunăm fărâmele înmiresmate ale acestei vieţi necunoscute de omenire, din scrierile vechi şi uitate, şi din ele să zugrăvim din nou un tablou plăpând al frumuseţii ei de odinioară? În zilele noastre, când imaginaţia zboară în jurul pământului, căutând prin tot ce este josnic şi efemer, un remediu nou cu care să astâmpere, chiar dacă doar pentru un moment, durerea arzătoare din inimile oamenilor, ar fi înţelept să ne îndreptăm ochii sufletului înapoi spre acele zile în care amintirea Domnului Isus Christos era încă proaspătă în inimile ucenicilor; când glasul Lui încă răsuna ca un ecou în urechile lor şi când gloria norului care L-a răpit dinaintea lor încă stăruia în mintea lor; atunci cuvintele „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” era promisiunea unei prezenţe vii, mângâietoare, şi la fel ar trebui să fie şi pentru noi astăzi. Adesea suntem tentaţi să privim în urmă prin ceaţa vremurilor şi să rostim suspinând: „O, dacă L-aş fi cunoscut aşa cum L-au cunoscut ei! Dar în aceste zile de pe urmă, nu-I putem vedea gloria strălucitoare, nu-I putem auzi glasul dulce, şi nici nu-L putem vedea stând în picioare la dreapta Puterii. Totuşi, dacă am fi trăit în acele zile viaţa pe care mulţi o trăiesc astăzi, mergând la biserică şi la rugăciune pentru că acesta ne este obiceiul şi datoria, dăruind din belşugul nostru celor săraci, fiindcă altfel ne vor judeca ceilalţi, iar în rest, trăind ca şi cei dinainte de potop – pentru noi înşine şi nu pentru scopul pentru care Dumnezeu ne-a aşezat în lume, ar fi coborât oare limbile de foc peste noi în ziua Cincizecimii? Ar fi putut Domnul cel înviat să ne spună «Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului»? Oare nu am fi fugit înspăimântaţi de lumina ochilor Lui trişti în întuneric, aşa cum a făcut Petru când s-a lepădat?” Există o biserică apostolică în lume astăzi. Şi astăzi Christos este pe pământ şi umblă cu oamenii. Şi astăzi Duhul Sfânt lucrează cu putere ca în vechime. Dar nici în temple strălucitoare, nici în catedrale maiestuoase şi nici în bisericile pompoase nu se întâmplă aceste lucruri, ci în smeritele odăi de sus, acolo unde copiii Domnului iubesc sfinţenia şi se trudesc cu zor să-i mântuiască pe cei pierduţi. În locurile acelea, şi în adâncul inimilor care vin la El cu pocăinţă, oamenii mai pot şi astăzi să atingă poala hainei dintr-o singură ţesătură; şi iată, cei care o ating sunt vindecaţi.

Florence Morse Kingsley

***

Mult aşteptata continuare a volumului „Titus – un camarad al crucii” este în sfârşit tipărită. Dacă anticipaţi o continuare a aceluiaşi stil, veţi fi surprinşi. Nu doar că există o schimbare dramatică în stil, dar autorul a combinat în această carte mai multe frânturi din istorie. Tensiunile se amplifică şi nu dau răgaz cititorului de la începutul cărţii până la sfârşitul ei.